Celălalt părinte nu își dă acordul pentru călătoria copilului în străinătate: ce verifici înainte de plecare?

Ai bilete cumpărate, o rezervare făcută și un copil care numără zilele până la vacanță. Apoi te lovești de o problemă: celălalt părinte nu răspunde, spune că „se gândește” sau refuză să semneze. Panica vine repede, iar în panică oamenii fac fie prea puțin (pleacă „la noroc”), fie prea mult (cumpără și mai multe bilete înainte să știe dacă pot călători).

Aș vrea să parcurgem împreună lucrurile în ordinea în care ar trebui verificate, așa cum le-aș explica unui părinte venit la birou. Textul se referă la o situație precisă: un copil cetățean român, care pleacă temporar în străinătate, în vacanță sau în vizită, însoțit de un singur părinte. Nu vorbim aici despre mutarea copilului într-o altă țară. Aceea este o discuție diferită, cu alte reguli și alte riscuri, iar pentru ea există un material separat, despre mutarea copilului după divorț, acordul instanței și riscuri.

Un avertisment scurt, înainte de detalii. Regulile de trecere a frontierei se pot actualiza, iar ceea ce citești aici nu înlocuiește verificarea cerințelor din momentul plecării și nici consultarea unui avocat pe cazul tău concret. Textul explică principiile și te ajută să știi ce întrebări să pui.

De ce contează atât de mult acordul celuilalt părinte

Legea românească privind circulația persoanelor în străinătate (Legea nr. 248/2005) pornește de la o idee simplă: un minor care iese din țară trebuie să fie protejat, iar autoritățile trebuie să se poată asigura că ambii părinți știu și sunt de acord cu deplasarea. Cerința privește protecția copilului și drepturile părintești. Este un mecanism care există, în primul rând, ca să prevină plecările fără știrea celuilalt părinte și, în cazurile grave, sustragerile de copii.

Gândește-te la asta și din perspectiva inversă. Dacă ar fi celălalt părinte cel care pleacă cu copilul, ai vrea ca cineva să întrebe dacă ești la curent. Regula funcționează în ambele sensuri. De aceea, chiar dacă refuzul celuilalt părinte te frustrează, cel mai productiv lucru este să înțelegi ce cere legea și ce alternative ai, nu să cauți o cale de ocolire.

Prima verificare: ce documente există deja

Înainte de orice discuție cu celălalt părinte, uită-te la ce ai în mână. Multe conflicte apar pentru că oamenii își amintesc vag ce scria „în sentință”. La frontieră, memoria nu contează, contează hârtia.

Actele copilului

Copilul are nevoie de un document de călătorie valabil. Certificatul de naștere nu este document de călătorie. El dovedește filiația și identitatea, dar nu îi permite copilului să treacă frontiera. În funcție de destinație și de vârsta copilului, poate fi vorba de pașaport sau, pentru anumite state, de cartea de identitate. Verifică pe paginile oficiale ale statului de destinație ce se acceptă și, la fel de important, cât timp mai este valabil documentul față de data întoarcerii.

Aici apare o confuzie frecventă, pe care o întâlnesc des: emiterea pașaportului este una, iar acordul pentru ieșirea din țară este altă chestiune. Faptul că ai reușit să obții un pașaport pentru copil nu înseamnă că ai și dreptul de a-l scoate din țară doar cu semnătura ta. Pașaportul este documentul care arată cine este copilul. Condițiile în care poate călători și cu cine sunt verificate separat, la frontieră, după alte reguli. Nu presupune că un act „acoperă” celălalt.

Hotărârea judecătorească, dacă există

Dacă părinții sunt divorțați sau separați și există o hotărâre privind copilul, citește-o integral, nu doar partea despre locuință sau pensie de întreținere. Îți recomand să cauți, în dispozitiv, trei lucruri:

• cine exercită autoritatea părintească, împreună sau doar unul dintre părinți;
• unde a fost stabilită locuința copilului;
• dacă hotărârea conține mențiuni speciale despre deplasările în străinătate.

Fii foarte atent(ă) la distincția dintre aceste elemente. O hotărâre care stabilește doar locuința copilului la tine nu înseamnă automat că ai autoritate părintească exclusivă. Sunt două lucruri distincte. Autoritatea părintească poate rămâne comună chiar dacă copilul locuiește la un singur părinte, iar deciziile importante, între care și cele legate de călătoriile în străinătate, continuă să se ia împreună. Dacă hotărârea nu spune expres că autoritatea este exercitată de un singur părinte, nu porni de la premisa că poți călători singur(ă) doar pentru că „copilul stă la mine”. Iar dacă nu ești sigur(ă) cum se citește dispozitivul, mai bine cere o părere juridică înainte de bilete decât la ghișeul de control.

Dacă situația ta este și mai încâlcită, de exemplu cu mai multe hotărâri succesive sau modificate ulterior, aduna-le pe toate și verifică dacă sunt definitive și dacă au fost comunicate. O hotărâre veche poate fi înlocuită de una nouă.

Regula generală: ce se cere când pleci cu un singur părinte

Pe scurt, și fără să intru în numerotarea fiecărui alineat, legea distinge mai multe situații. Copilul poate ieși din țară însoțit de ambii părinți. Poate ieși însoțit de un singur părinte, dacă celălalt și-a dat acordul într-o formă prevăzută de lege. Sau poate călători cu o altă persoană ori neînsoțit, tot pe baza unor acorduri și condiții stabilite prin lege. Pentru scenariul nostru, cel cu un singur părinte, ne interesează varianta a doua.

Poliția de Frontieră explică, în informarea din 10 iulie 2026, când este necesară declarația pentru minori. Merită citită integral pe pagina oficială, pentru că acolo se actualizează informațiile pentru sezonul de călătorie. Separat, instituția publică o pagină despre conținutul și forma declarației. Ambele sunt, în practică, punctul de plecare corect pentru un părinte care vrea să știe ce trebuie să aibă la el.

Declarația celuilalt părinte

În mod obișnuit, acordul celuilalt părinte se dă printr-o declarație autentificată, făcută la notar, sau la un consulat dacă părintele se află în străinătate. Declarația trebuie să identifice copilul și însoțitorul și să exprime acordul pentru călătorii în străinătate într-o perioadă de valabilitate care nu depășește trei ani. Pentru călătoria cu un părinte, articolul 30 alineatul (1) litera b) din Legea nr. 248/2005 nu mai cere enumerarea țărilor și a fiecărei călătorii. Discută cu notarul forma potrivită situației; dacă actul conține limite voluntare, verifică-le înainte de plecare.

Câteva detalii care fac diferența în practică:

• Valabilitatea. Un acord autentificat poate acoperi o perioadă de până la 3 ani. Dacă părintele îl dă pentru o durată mai scurtă, valabilitatea este cea scrisă în act.
• Originalul. La control se prezintă originalul, nu o poză de pe telefon și nici o fotocopie. Merită să păstrezi și o copie acasă, dar ea nu ține loc de act.
• Datele trebuie să se potrivească. Numele, identitatea însoțitorului și perioada de valabilitate trebuie să corespundă documentelor. Nu presupune că declarația rămâne utilă după expirare sau după schimbarea situației juridice.
• Autentificarea contează. Un text semnat „de mână” și trimis prin mesaj nu are aceeași valoare.

Am mai spus-o părinților care mi-au pus întrebarea și o repet: mesajele de pe WhatsApp, oricât de clare ar fi („sunt de acord să plece cu tine în Grecia”), nu țin loc de declarația cerută de lege. Ele pot avea alt rol, unul pe care îl discutăm mai jos, cel de probă într-un eventual dosar, dar nu se prezintă la frontieră în locul actului autentificat.

Cum ceri un acord într-un fel în care celălalt părinte poate să spună „da”

Există o diferență mare între „trebuie să semnezi, altfel nu plec” și o cerere pregătită cu grijă. Nu este vorba despre diplomație de dragul diplomației. Un părinte care se simte presat sau surprins spune mai des „nu” din reflex, uneori doar pentru că i se pare că pierde controlul.

Ce ajută, concret:

• Anunță din timp. Cu suficient timp înainte de zbor. Notarul are programări, iar celălalt părinte poate locui în alt oraș sau în altă țară.
• Dă detalii verificabile. Destinația, datele, unde va sta copilul, cum poate fi contactat pe durata vacanței, numărul de telefon la care poate suna. Un părinte care vede un plan clar se sperie mai puțin.
• Propune o soluție practică. Îl poți întreba ce anume îl îngrijorează și dacă ar dori un apel video zilnic sau o copie a rezervărilor. Uneori refuzul are o teamă concretă în spate, iar teama poate fi adresată.
• Scrie totul. Trimite o cerere într-un mesaj sau un e-mail, păstrând un ton civilizat. Chiar dacă mesajele nu înlocuiesc declarația, ele arată ulterior că ai cerut acordul, când, cum și ce ai oferit.
• Nu te apuca de plată totală înainte de răspuns. Dacă poți, alege bilete și rezervări cu posibilitate de modificare sau de anulare.

Ai grijă și la ce nu faci. Nu falsifica semnătura și nu folosi o declarație expirată sau revocată. Nu miza pe absența unui control: articolul 31 alineatul (1) din Legea nr. 248/2005 prevede întreruperea călătoriei când condițiile legale nu sunt îndeplinite. Un înscris fals poate atrage și consecințe juridice distincte.

Când declarația nu este necesară

Legea prevede și situații în care nu se cere acordul separat al celuilalt părinte. Ele sunt înșirate în textul legii, iar Poliția de Frontieră le prezintă în informările sale. Verifică însă ipoteza exactă și actul prin care o dovedești; simpla separare sau existența unei hotărâri despre locuință nu este o excepție. Ca exemplu de principiu, dacă celălalt părinte a decedat, o dovadă a acestui fapt, precum certificatul de deces, este un document pe care îl porți cu tine. Dacă printr-o hotărâre autoritatea părintească se exercită doar de un părinte, hotărârea în cauză, definitivă și clară, este actul relevant.

Un exemplu ipotetic, ca să se vadă diferența. Presupunem că o mamă are o hotărâre care spune că minorul locuiește la ea și că tatăl plătește pensie de întreținere. Hotărârea nu spune nimic despre exercitarea exclusivă a autorității părintești. Mama ar putea crede că e de ajuns, dar, dacă textul nu spune ce ar trebui să spună, riscă să fie oprită la frontieră. Dacă însă în dispozitiv scrie clar că autoritatea părintească este exercitată de mamă în mod exclusiv, situația se schimbă, iar hotărârea devine actul de bază. Exemplul este ipotetic. Numai citirea hotărârii tale poate spune ce se aplică în cazul tău.

Dacă te regăsești în această zonă de incertitudine, verifică dispozitivul, caracterul definitiv al hotărârii și forma în care trebuie prezentată înainte de plecare. Păstrează documentul care dovedește excepția alături de actul de călătorie al copilului.

Mai există o categorie de situații, cele speciale, legate de tratament medical, studii sau concursuri. Ele au condiții stricte, cu dovezi specifice, și nu se extind la o vacanță obișnuită. Nu încerca să încadrezi o excursie de plăcere într-o astfel de excepție.

Refuz sau imposibilitate: nu sunt același lucru

Aici fac o distincție care, în practică, schimbă mult modul în care te comporți. Când vorbim despre „lipsa acordului”, avem de fapt două situații diferite.

Refuzul

Celălalt părinte știe, a fost întrebat și spune „nu”, sau nu răspunde deloc, deși poate fi contactat. Aici întrebarea juridică este dacă refuzul este justificat. Un părinte poate avea motive reale: un risc pentru copil în țara de destinație, o suspiciune legitimă că nu se va mai întoarce, o problemă de sănătate a copilului. Sau poate refuza din motive de conflict între adulți, care nu au legătură cu interesul copilului.

Imposibilitatea

Celălalt părinte se poate afla în imposibilitatea reală de a-și exprima voința. Faptul că locuiește în alt oraș sau în alt stat nu dovedește singur această imposibilitate: declarația poate fi autentificată și în străinătate, în condițiile articolului 30 alineatul (7) din Legea nr. 248/2005. Aici nu discutăm despre o dispută, ci despre un obstacol practic. Legea are, și pentru această situație, un mecanism de înlocuire a acordului, prin instanță, în condițiile prevăzute.

De ce este utilă distincția? Pentru că, atunci când mergi la instanță, povestea pe care o spui trebuie să corespundă realității. Un părinte care afirmă că celălalt „nu poate fi găsit”, dar are la telefon un istoric de mesaje în care acesta răspunde, va avea probleme de credibilitate. Invers, un refuz care rămâne fără explicații și fără justificare aparentă este tratat altfel decât un refuz însoțit de motive concrete.

Dacă nu se rezolvă amiabil: cererea în instanță

Articolul 31 alineatul (3) din Legea nr. 248/2005 spune că, atunci când părinții nu se înțeleg asupra acordului ori unul nu își poate exprima voința, ieșirea din România este permisă după soluționarea situației de către instanță, cu excepțiile speciale din articolul 30 alineatele (2) și (3). Instanța va analiza motivele concrete și interesul copilului. O hotărâre favorabilă nu este automată doar pentru că ai cumpărat bilete.

Ce trebuie să înțelegi despre acest tip de cerere, cu sinceritate:

• Este o procedură judiciară, nu o formalitate. Instanța analizează ce spun ambii părinți și ce dovedești.
• Standardul este interesul superior al copilului. Nu preferința ta de a merge în vacanță și nici dorința celuilalt părinte de a-și menține controlul. Instanța se uită la ce este bine pentru copil: legătura cu ambii părinți, siguranța, stabilitatea, motivul călătoriei.
• Nu există garanții. Nu pot spune, și nimeni serios nu poate spune, că instanța va accepta cererea sau cât va dura. Rezultatul depinde de dosar și de circumstanțe.

Ce probe merită pregătite

Gândește-te la dosar ca la o poveste pe care o poți susține cu documente. Câteva idei utile:

• Dovada cererii de acord. Mesaje, e-mailuri, scrisori, cu date și cu răspunsurile primite, dacă au existat. Aici, mesajele WhatsApp pot fi propuse ca probă a comunicării, sub rezerva verificării autenticității și a aprecierii lor de către instanță; ele nu înlocuiesc declarația autentificată.
• Detaliile călătoriei. Rezervări, itinerar, adresa unde va sta copilul, datele plecării și întoarcerii, bilete de dus-întors. Un plan concret poate ajuta la evaluarea caracterului temporar al călătoriei, fără să dovedească singur intențiile fiecăruia.
• Legăturile copilului cu România. Școala, medicul, activitățile, familia, faptul că locuiește aici. Acest lucru contează mai ales dacă celălalt părinte invocă teama unei sustrageri.
• Istoricul călătoriilor anterioare. Dacă au mai existat vacanțe în care copilul s-a întors la timp, este un element care contează.
• Actele de bază. Certificatul de naștere, documentele de identitate ale părinților, hotărârile existente.
• Motivele refuzului, dacă le cunoști. Nu le deforma. Dacă celălalt părinte a spus că îi este teamă de ceva anume, adresează-te acelui motiv, în loc să îl ignori.

Un sfat de ton. În cerere, păstrează distanța dintre faptele relevante și reproșurile din conflictul dintre adulți. O prezentare calmă, factuală, centrată pe copil, este mai credibilă decât una plină de reproșuri. Dacă vrei să înțelegi ce înseamnă să te pregătești pentru o procedură urgentă privind copilul, poți citi și materialul despre ordonanța președințială privind copilul, pașii și probele. Nu orice situație se potrivește acestei căi, iar alegerea procedurii corecte este o decizie pe care e bine să o iei cu un avocat.

Timp și urgență, fără promisiuni

Cea mai frecventă întrebare este „cât durează?”. Răspunsul cinstit este că nu pot promite un termen și că nici nu ar trebui să te lași liniștit(ă) de cineva care ți-l promite. Durata depinde de instanță, de complexitatea dosarului, de dacă celălalt părinte este citat și se prezintă, de dacă trebuie probe suplimentare.

Ce poți face tu, practic, este să gândești invers. Dacă plecarea ta este fixată pentru o dată anume și nu poți obține acordul, întreabă-te cât de flexibil(ă) ești. Rezervările pot fi modificate? Există opțiuni de rambursare? Poți muta vacanța cu o lună? Nu spun că ar trebui să renunți la un drept, ci că, atunci când începi o procedură cu doar câteva zile înainte de zbor, ești într-o poziție fragilă. Cine se pregătește din timp are, aproape întotdeauna, mai multă libertate de alegere.

Dacă situația este cu adevărat urgentă, de exemplu din motive care nu țin de vacanță, spune-i avocatului exact ce anume este urgent și de ce. Urgența trebuie explicată și dovedită, nu doar invocată. Și, din nou, nu poate fi garantată o soluție rapidă.

Călătoria nu este mutare

Merită să lămurim încă o dată granița, pentru că se încurcă des. Această discuție se referă la o călătorie temporară, cu dată de întoarcere clară. Dacă planul tău, chiar și parțial, este ca micuțul să rămână în altă țară, să meargă la școală acolo sau să își schimbe locuința, nu mai vorbim despre o vacanță. Acolo intră alte reguli, alte riscuri, iar o „vacanță” care se transformă în stabilire în străinătate fără acord poate avea consecințe grave. Pentru acea zonă, citește ghidul despre mutarea copilului și discută cu un avocat înainte de orice pas.

În același spirit, dacă tu ești părintele la care nu locuiește copilul și te temi că celălalt părinte ar putea „pleca” cu copilul, informația din acest articol te ajută să înțelegi ce protecție există. Pentru alte situații legate de relația cu copilul, poți vedea și materialul despre drepturile tatălui după despărțire și ce poți cere în mod real. Regulile privind acordul pentru călătorii se aplică deopotrivă mamei și tatălui.

Schengen: ce se schimbă și ce nu

Mulți părinți cred că, odată ce cobori într-un stat din spațiul Schengen, nimeni nu mai întreabă nimic. Este o presupunere riscantă. Condițiile pentru ieșirea copilului din România se aplică și atunci când destinația este un stat Schengen. În interiorul spațiului Schengen, controalele la frontiere interne nu sunt sistematice, dar pot exista verificări nesistematice, iar documentele pot fi verificate la plecarea din România. Verifică separat condițiile operatorului de transport și ale statului de destinație.

Concluzia practică: nu te baza pe faptul că „nu se verifică”. Ai actele la tine, în original, în orice deplasare cu copilul, indiferent de destinație. Verifică și cerințele statului în care mergi, pentru că unele țări au reguli proprii.

Cazul adolescentului de peste 16 ani

Articolul 30 alineatul (1^1) din Legea nr. 248/2005 permite minorului român care a împlinit 16 ani să călătorească neînsoțit, în condițiile sale, dacă prezintă declarația autentificată a părinților ori a persoanei prevăzute de lege. Există o regulă distinctă pentru minorul cu domiciliul sau reședința în statul de destinație. Aceasta este o altă situație decât călătoria cu un părinte analizată aici; verifică documentele înainte de a o aplica.

Întrebări pe care să ți le pui înainte de plecare

Iată, ca un mic exercițiu de sinceritate, întrebările la care ar trebui să poți răspunde cu „da” sau cu un document în mână:

• Copilul are un document de călătorie valabil pentru toată durata șederii și pentru destinația aleasă?
• Am citit hotărârea, dacă există, și știu ce spune despre autoritatea părintească, nu doar despre locuință?
• Am acordul celuilalt părinte într-o formă autentificată, cu datele corecte, sau am o situație în care legea nu îl cere și pot să o dovedesc?
• Declarația este în termen, identifică însoțitorul și exprimă acordul pentru călătoriile vizate?
• Am originalul la mine și o copie acasă?
• Am verificat cerințele actuale la Poliția de Frontieră și la statul de destinație?
• Dacă celălalt părinte refuză, am dovedit că am cerut acordul și am explicat planul?
• Am o variantă alternativă, dacă acordul nu apare la timp: date flexibile, bilete care se pot modifica?

Dacă la vreuna dintre aceste întrebări nu ai un răspuns clar, este semnalul să încetinești, nu să grăbești lucrurile.

Listă de verificare pentru ziua plecării

Iată, într-un singur loc, ce ar trebui să porți cu tine și să verifici încă o dată:

• pașaportul sau cartea de identitate a copilului, după caz, valabile;
• documentul tău de identitate;
• certificatul de naștere al copilului, ca act suplimentar (nu ca document de călătorie);
• declarația autentificată a celuilalt părinte, în original, cu identitatea însoțitorului și perioada de valabilitate verificate, sau actul care dovedește că nu este necesară;
• hotărârea judecătorească relevantă, dacă există, cu dovada că este definitivă;
• certificatul de deces al celuilalt părinte, dacă acesta este cazul;
• rezervările, biletele de dus-întors și adresa de cazare;
• datele de contact ale celuilalt părinte, pentru orice clarificare;
• eventual o hotărâre a instanței, dacă ai obținut una, în forma cerută.

Pași practici, în ordine

Dacă ar fi să rezum tot ce am spus în câțiva pași, aceasta este ordinea utilă de verificare.

1. Citește actele înainte de a discuta

Începe cu hotărârea, dacă există, și cu documentele copilului. Află ce ai deja și ce lipsește.

2. Verifică sursele oficiale

Consultă informarea Poliției de Frontieră și pagina despre conținutul și forma declarației. Verifică și textul actual al Legii nr. 248/2005 pe portalul legislativ.

3. Cere acordul din timp și în scris

Explică planul, dă detalii, propune o soluție practică pentru grijile celuilalt părinte și păstrează dovada cererii.

4. Organizează declarația autentificată

Dacă celălalt părinte este de acord, stabiliți perioada de valabilitate, în limitele legii, și mergeți la notar sau, dacă părintele este în străinătate, la consulat ori verificați forma actului autentificat de o autoritate străină. Verifică fiecare dată înainte de semnare.

5. Dacă refuzul continuă, discută cu un avocat

Analizați împreună dacă este vorba despre un refuz sau despre o imposibilitate, ce probe ai și ce cale procedurală este potrivită. Fără promisiuni de rezultat sau de termen.

6. Păstrează flexibilitatea călătoriei

Alege, pe cât posibil, variante care pot fi modificate, până când ai certitudinea că poți pleca.

7. Verifică totul cu câteva zile înainte de plecare

Pune actele într-un dosar, în original, și verifică încă o dată datele, numele și perioada.

Pentru o privire de ansamblu asupra subiectelor din această zonă, poți răsfoi și secțiunea dedicată dreptului familiei.

Un ultim gând. În spatele actelor există un copil pentru care planurile trebuie să rămână cât se poate de previzibile. Dacă poți păstra comunicarea deschisă, chiar și atunci când e greu, ai șanse mai mari să rezolvi problema fără instanță. Iar dacă nu se poate, o pregătire calmă și documentată te ajută să te aperi, fără să pui copilul în mijlocul conflictului. Situația fiecărei familii este diferită, așa că, dacă ai un caz concret, merită să îl analizezi cu un avocat, cu actele în față.